Icoana în Tradiția Ortodoxă

Chiar de la începuturile ei, arta iconografică a întâmpinat dificultăți dar, cu toate acestea, ea nu a încetat să se dezvolte. Perioada iconoclastă a fost – pe de o parte –apogeul acestor dificultăți dar – pe de altă parte – a contribuit în mod evident la definirea canoanelor iconografice și la exprimarea învățăturii Bisericii referitoare la cinstirea icoanelor. Dreapta credință a fost cea care i-a însuflețit pe oameni, le-a dat putere nu numai să îndure opresiunea ci chiar să-i țină piept și să lupte – chiar cu prețul vieții – pentru ca slava lui Dumnezeu să fie reprezentată și prin intermediul icoanelor. Brutalitatea cu care icoanele au fost respinse se baza, printre altele, pe o interpretare greșită care sugera că simpla lor prezență era o încălcare a primei porunci: „Să nu-ţi faci chip cioplit…”. Susținătorii icoanelor – dintre care s-au remarcat mai ales sfinții apărători și teologi ai icoanei – au demonstrat că cinstirea icoanelor nu se adresează obiectului în sine – lemnului, culorilor, pieselor de mozaic etc. – ci prototipului.

În primul capitol al cărții de față se prezintă cu naturalețe o analiză a posibilității realizării unei reprezentări a lui Dumnezeu ținându-se cont de trei momente dogmatice deosebit de importante ale istoriei Bisericii: primirea Legii pe Muntele Sinai, întruparea lui Hristos și definirea naturii și a cinstirii icoanei la Niceea, în 787.

După analiza celor trei momente și a conotațiilor acestora, este imperioasă definirea artei icoanei. Autorul ne propune, în cel de-al doilea capitol, o serie de zece epitete pe care le explică într-un mod accesibil tuturor cititorilor, avizați sau nu. Am putea spune că această abordare este o adevărată gură de oxigen în contextul contemporan în care studiile emfatice abundă, iar esențialul este trecut cu vederea.

În cele din urmă, în capitolul al treilea, ne sunt prezentate viețile unor iconari care au pictat pentru slava lui Dumnezeu și nu pentru propriul renume – așa cum adesea observăm astăzi. Acești iconari cu vieți sfinte și-au sporit talanții prin smerenie și perseverență. De asemenea, sunt menționați și aceia pentru care izvoarele scrise poartă mărturie râvnei lor pentru dreapta credință și – în special – pentru cinstirea și perpetuarea practicii iconografice.

Prin urmare, lucrarea de față poate fi un izvor de inspirație pentru cei care și-au găsit deja chemarea în iconografie, dar și o sursă neprețuită de informare pentru cei care doresc să înțeleagă mai bine domeniul icoanei cu scopul de a-și întări temelia cunoașterii. În sfârșit, indiferent de motivul pentru care ajungem să parcurgem aceste pagini – atât de frumos închinate iconografiei de către autor – neîndoielnic este faptul că, îndată ce va ridica privirea asupra icoanelor, sufletul nostru se va deschide mai mult cu evlavie, credință și smerenie nu numai în fața lui Dumnezeu ci și în fața muncii eroice a iconarului pentru că, acum, înțelege.

Diana Preda